Acum doi ani cam pe vremea asta am primit un pachet cu o ciocolata milka, seminte albe de dovleac si biletul din poza de mai jos. Eram in Timisoara, la studentfest, era perioada cand ma simteam totally out of place. Incercam sa-mi revin dintr-o perioada destul de urata si ma bucuram de soarele care ma facea sa ma simt ca la mare. Au fost niste zile bizare, cand nu aveam chef de oameni si de arta si nu intelegeam ce fac eu acolo. Probabil cea mai mare placere din zilele alea au fost plimbarile de una singura noaptea prin Timisoara si mirosul puternic de tei si alti copaci pe care nu i-am identificat. Eram dupa doi ani consecutivi in care in luna mai se intampla ceva fucked up si creasem deja o superstitie cu luna respectiva. In anul ala, din fericire, nu s-a mai intamplat nimic dubios in mai, ci dimpotriva, lucrurile au inceput sa se aseze intr-un mod ciudat, sau poate m-am saturat eu si am inceput sa privesc totul in alta lumina.
Pachetul ala era invaluit intr-un mare mister. Sau mai bine zis expeditorul. :) Am creat tot felul de scenarii despre el, aveam bucati mari de entuziasm pe care apoi le domoleam singura spunandu-mi ca e mai bine sa nu ma mai gandesc atata la subiect. Privind retrospectiv, ziua aia imi e foarte vie in minte si imi e foarte draga. A fost un punct de plecare, foarte timid si precaut din partea mea, spre ceea ce e azi. Pot spune ca in ziua aia, ciocolata, semintele si zefirul m-au facut foarte fericita. :)
Unul din multele lucruri pe care imi place sa le fac este sa ma plimb prin orase fara vreun scop anume. De fapt, singurul scop este acela de a observa lucruri noi care apar in jur sau pe care nu le-am mai observat pana atunci, de a asculta muzica si a o corela cu atmosfera din anumite locuri, de a cugeta (ma distreaza cuvantul asta) la anumite dileme pe care le am la momentul respectiv. Intr-o zi, cand am plecat la o plimbare de genul asta si cu aparatul foto la mine, am trecut pe langa un zid verde de casa, destul de veche, cu o fereastra intr-o forma putin neobisnuita. Nu stiu de ce imi place locul ala. Poate trece de multe ori ca un loc banal. Dar imi place sa cred ca este un loc cu o energie pozitiva, cam asa cum se intampla in cartile lui Castaneda cu locurile cu putere. Aici am vazut din mers, scrijelita in tencuiala veche, fraza asta. Uneori se moare, alteori nu. M-am oprit pentru o poza si am mers mai departe, gandindu-ma la omul care a scris asta. Oare ce a avut in minte? Oare la ce s-a gandit cand a scris asta? Oare ce eveniment l-a facut sa se gandeasca la asta?
Uneori imi place sa cred ca tot raul poate trece daca stai, ca unii pensionari (si nu numai), pe bancuta la soare, ii zambesti si te uiti la oamenii care trec. Uneori imi place sa cred asta. Iar uneori chiar trece.
Poate asa voi ajunge si eu la batranete, cu o culoare nebuna in cap dar cu un zambet mai binevoitor, petrecandu-mi diminetile pe banca si bucurandu-ma de soare, bolborosind ceva despre tinerii din ziua de azi, si cu Costin langa, care m-ar certa sa las in pace tinerii, ca si noi am fost la momentul nostru ca si ei. :)
daca ar fi sa surprinzi un moment din viata unui individ printr-o singura imagine, in unele cazuri vom avea de a face cu o explozie de forme si culori, alteori culorile se vor sterge, iar formele vor deveni simple patternuri.
testat si probabil ca voi experimenta des in perioada urmatoare pentru momentele in care nu place deloc situatia in care sunt si as vrea sa reset: inchid ochii cateva secunde, simt linistea, gandesc la ceva nice si f aproape de inima, redeschid okii si clipesc. sentimentul e al naibii de placut :)
Intotdeauna m-au fascinat lucrurile mici. Poate pentru ca sunt si eu micuta, poate pentru ca obiectele mici necesita o privire mai atenta si nu una fugitiva, sau poate pentru ca lucrurile mici sunt usor de transportat. Cert e ca imi plac o multime de lucruri mici. De la bilute la ghiozdane. Niciodata prajituri, insa. Prajiturile trebuie sa fie mari, sau in cel mai rau caz, potrivite. La fel si ciocolata. Uneori ma simt ca un pitic din Alba ca Zapada, care e inconjurat de lucruri micute, are o farfurioara cu mancare putina si maini mici cu care sa manance. Venind din domeniul foto si in general al imaginii, nu cred ca e o surpriza faptul ca imi place mult sa stau cu ochiul la obiectiv si sa ma chinui, injurand, sa focalizez o portiune mica dintr-un obiect mic. Cum niciodata nu am avut un obiectiv sau vreo lentila macro la aparatul digital (decat la cel analog, dar parca nici ala nu era un macro destul), am improvizat si am facut rost de o lupa in genul celor pe care o au bunicii sau copiii care ard insecte la soare. (n-am facut asta niciodata!) Asa ca macroul meu a fost mai mereu o lupa de 2,5 lei. La foto sau la video. Creste inima in mine cand dau de cadre cu detalii si cu focus ce se plimba de la un colt la altul.
Poza cu obiectivul macro al lui Costin, in timp ce el e la munca. :)
Acest pufulete, cum i-as putea spune, ne-a intrat in casa pe geam intr-o dupa-masa foarte chill dintr-un weekend extrem de lenes. Spun extrem de lenes fiindca tot ce am facut a fost sa stam in pat uitandu-ne la filme sau tv sau desenand/colorand si cu o foarte scurta plimbare pana la magazin dupa suc. Un cult al leneviei. :)
De cand eram mai mica imi placea sa prind pufuleti din astia si sa-i bag in san dupa ce imi puneam o dorinta. Totusi mai demult parca nu erau asa multi, sau nu eram eu destul de atenta si nu ii prindeam. De la o vreme imi pun aceeasi dorinta la fiecare pufulete si nu pot spune ca ma plang, s-a indeplinit cu mici exceptii. Acum cred ca ar fi cazul sa trec la nivelul urmator, sa mai adaug elemente la dorinta si sa nu o mai formulez mereu la fel, pentru ca in paranoia mea dorinta asta s-ar putea pierde undeva pe drum daca o mai tot pun.
Visez la o dupamiaza cu o camera plina de pufuleti din astia plutind jucaus prin aer. :)
Dupa lungi sedinte de gandit, scris, desenat, structurat, filmat, montat, animat si finisat, am terminat in sfarsit primul scurt-metraj. E inceput timid, cu greseli care au depins sau nu de mine, cu lucruri din care am invatat, cu dresaj nefericit de pisica si cu mandrie ca in sfarsit am piesa cu drept de autor. A fost greu pe alocuri, dar am invatat multe lucruri si sunt pregatita pentru urmatorul filmulet. :)
