Acum doi ani cam pe vremea asta am primit un pachet cu o ciocolata milka, seminte albe de dovleac si biletul din poza de mai jos. Eram in Timisoara, la studentfest, era perioada cand ma simteam totally out of place. Incercam sa-mi revin dintr-o perioada destul de urata si ma bucuram de soarele care ma facea sa ma simt ca la mare. Au fost niste zile bizare, cand nu aveam chef de oameni si de arta si nu intelegeam ce fac eu acolo. Probabil cea mai mare placere din zilele alea au fost plimbarile de una singura noaptea prin Timisoara si mirosul puternic de tei si alti copaci pe care nu i-am identificat. Eram dupa doi ani consecutivi in care in luna mai se intampla ceva fucked up si creasem deja o superstitie cu luna respectiva. In anul ala, din fericire, nu s-a mai intamplat nimic dubios in mai, ci dimpotriva, lucrurile au inceput sa se aseze intr-un mod ciudat, sau poate m-am saturat eu si am inceput sa privesc totul in alta lumina.
Pachetul ala era invaluit intr-un mare mister. Sau mai bine zis expeditorul. :) Am creat tot felul de scenarii despre el, aveam bucati mari de entuziasm pe care apoi le domoleam singura spunandu-mi ca e mai bine sa nu ma mai gandesc atata la subiect. Privind retrospectiv, ziua aia imi e foarte vie in minte si imi e foarte draga. A fost un punct de plecare, foarte timid si precaut din partea mea, spre ceea ce e azi. Pot spune ca in ziua aia, ciocolata, semintele si zefirul m-au facut foarte fericita. :)
In ultimul timp, cand merg pe strada ma plictisesc teribil. O fi de la faptul ca nimic prea nou nu se intampla sau pentru ca m-am saturat de realitatea asta fada. Asa ca am incercat sa modific putin realitatea in functie de muzica pe care o ascult si de mood-ul in care sunt. Daca prima data am inceput cu atasarea imaginara a dintilor de vampiri la oamenii din autobus, am continuat mai apoi cu oameni care se blocheaza pe o miscare anume in functie de ritm, cam ca o serie de 2 poze la care tot dai next si back pentru ca miscarea sa se repete. Mi-am mai imaginat masini care merg linistite pe strada si alte masini din spatele lor care se desprind usor de asfalt, se inalta prin aer, trec peste masina care era in fata lor si apoi le depasesc coborand la fel de incet in fata lor. Oamenii sareau in slow motion ca pe o trambulina, mai intai mai jos si apoi tot mai in sus pana prindeau de picioare pasari si cu ajutorul lor urcau spre nori. Am vazut si un avion de la wizz air care avea pe o aripa un om care se credea avion si statea si el cu bratele desfacute si intinse, doar ca nu pe burta, ci in picioare. Pornind de la filmuletul asta, mi-ar placea sa fie un anumit numar de features pe care sa le aiba oamenii, lucruri de genul asta si altele. Cred ca lumea ar fi mult mai frumoasa, oamenii mult mai zambitori si mai nice, mai linistiti si impacati.
In Cluj exista in plin centru o cofetarie-cafenea cu doua nume. Cofetaria Tineretului si cafeneaua Arizona. Desi pare un local total banal si absolut comunist, povestile din spatele acelui loc sunt foarte interesante. Aflata chiar langa o cafenea foarte fancy, care e impartita la randul ei in cafenea si magazin de haine, cafeneaua Arizona ii lasa rece pe majoritatea trecatorilor. E de-ajuns sa arunci o privire inspre vitrina cu un trandafir japonez si sa-ti dai seama ca nu e un loc potrivit pentru a bea o cafea si a te relaxa 2-3 ore. Cofetaria are un aspect foarte “obosit”, de parca acolo timpul a stat in loc. Primul lucru care iti trece prin cap este ca trebuie sa fie o “bomba” de local, cu prajituri si cafele proaste, cu muzica de 2 lei si persoane ami mult sau mai putin normale. Ei bine, se pare ca ceea ce reprezinta Arizona nu este asta. Sau este mult mai mult. Cum intri in local, dai de cofetarie, insa nu toata lumea care vine pentru prima data vede scarile pe care se poate urca in cafenea. Intr-adevar, mesele si scaunele sunt destul de uzate si totul arata de parca comunismul nu ar fi cazut de prea mult timp. Ceea ce putini stiu insa este ca aceasta cofetarie-cafenea, cu numele de Tineretului, este defapt un fost loc de intalnire a intelectualilor din anii 60-70. Aici veneau scriitori, profesori, studenti. Se faceau schimburi de carti, de casete, se discuta despre literatura, ba chiar s-au si pus bazele revistei culturale Echinox. Se pare ca unul din scriitorii care erau “de-ai casei” in cafenea ar fi spus la un moment dat ca e atata agitatie si forfota de parca ar fi in Arizona. Si asa i-a ramas numele de-atunci, fiind recunoscut si lipit cu autocolant pe vitrina. Printre scriitori si alti oameni “de vaza” care frecventau cafeneaua, mai erau si diverse personaje vestite ca sportivi cazuti in dizgratie, fosti oameni bogati ajunsi boschetari, femei la care ravneau barbatii si alte personaje obscure. :)
Desi mi se pare totul o poveste dintr-o cafenea de pe Montmartre, se pare ca asta e istoria cofetariei-cafenea. Trebuie sa recunosc ca nu am intrat niciodata in ea, dar trecand mai mereu pe langa ea, m-am gandit de multe ori la ea si la cum ar putea fi inauntru. M-am gandit de multe ori si la asocierea cu Arizona Dream, film pe care l-am gasit la fel de obscur si oniric ca si atmosfera din Arizona. Si de multe ori am vrut si eu (si alte persoane pe care le stiu, inclusiv Anca, prietena si colega de apartament) sa mergem in miez de noapte si sa lipim un “dream” sub Arizona. Pana intr-o zi cand cineva a facut-o, si am fost la momentul potrivit cu aparatul foto pe-acolo, si am facut o poza. Ziua urmatoare nu a mai fost nici un “dream.”
Am de mai demult o inclinatie spre a fotografia obiecte. Nu stiu de ce, dar mi se pare ca fotografiile in care se afla un obiect pot sa transmita multe stari. Nu stiu daca fotografiile mele au reusit sa transmita vreuna, dar alaturi de nuduri, imi e cea mai draga categorie de fotografie, daca se poate considera o categorie. Strangand incet, incet mai multe poze sub numele de “simple things” si punandu-le intr-un folder sub forma de serie, am ajuns la dorinta de a reincepe seria, dar de data asta strict pe film, si anume pe film lat. Nu stiu exact de ce, dar ideea de fotografii patrate, si putine la numar pe un film (12 bucati) ma atrage foarte tare.
Mai demult am ajuns la concluzia ca oamenii complicati se bucura mai mult de lucrurile simple. Lucrurile simple insemnand fie suflarea unei papadii, fie stat pe banca si privit trecatori, fie multe alte lucruri de genul asta. Multi oameni traiesc mereu doar cu gandul de a acumula cat mai mult pe plan material sau traiesc cu gandul ca vor gasi fericirea doar daca vor munci pentru a o casa, o masina, vor face un copil si apoi il vor privi crescand. Pentru mine astia sunt oamenii simplii, care totusi nu mai stiu sa se bucure de lucrurile simple si care nu stiu sa recunoasca fericirea de langa ei. In virtutea acestui lucru am inceput seria lucrurilor simple pentru oameni complicati.
Lalelele de ziua mea. Triste si ofilite ca a plecat cel care le-a daruit. :)
“diminea?a mi se las? în vene. fac inventarul. e cam cea??, ?erpii te caut? ?i e chiar frig. anotimpul mi se aga?? de mu?chi, pleoapele sunt lipite ?i ochii alearg? bezmetici pe sub pielea asta de iarn?. tu înc? dormi.” (Dan Iancu)
daca ar fi sa surprinzi un moment din viata unui individ printr-o singura imagine, in unele cazuri vom avea de a face cu o explozie de forme si culori, alteori culorile se vor sterge, iar formele vor deveni simple patternuri.
testat si probabil ca voi experimenta des in perioada urmatoare pentru momentele in care nu place deloc situatia in care sunt si as vrea sa reset: inchid ochii cateva secunde, simt linistea, gandesc la ceva nice si f aproape de inima, redeschid okii si clipesc. sentimentul e al naibii de placut :)
trasezi curba dupa curba de interes pe corpul meu;
” “What is REAL?” asked the Rabbit one day, when they were lying side by side near the nursery fender, before Nana came to tidy the room. “Does it mean having things that buzz inside you and a stick-out handle?”
“Real isn’t how you are made,” said the Skin Horse. “It’s a thing that happens to you. When a child loves you for a long, long time, not just to play with, but REALLY loves you, then you become Real.”
“Does it hurt?” asked the Rabbit.
“Sometimes,” said the Skin Horse, for he was always truthful. “When you are Real you don’t mind being hurt.”
“Does it happen all at once, like being wound up,” he asked, “or bit by bit?”
“It doesn’t happen all at once,” said the Skin Horse. “You become. It takes a long time. That’s why it doesn’t happen often to people who break easily, or have sharp edges, or who have to be carefully kept. Generally, by the time you are Real, most of your hair has been loved off, and your eyes drop out and you get loose in the joints and very shabby. But these things don’t matter at all, because once you are Real you can’t be ugly, except to people who don’t understand.” ”
Acest pufulete, cum i-as putea spune, ne-a intrat in casa pe geam intr-o dupa-masa foarte chill dintr-un weekend extrem de lenes. Spun extrem de lenes fiindca tot ce am facut a fost sa stam in pat uitandu-ne la filme sau tv sau desenand/colorand si cu o foarte scurta plimbare pana la magazin dupa suc. Un cult al leneviei. :)
De cand eram mai mica imi placea sa prind pufuleti din astia si sa-i bag in san dupa ce imi puneam o dorinta. Totusi mai demult parca nu erau asa multi, sau nu eram eu destul de atenta si nu ii prindeam. De la o vreme imi pun aceeasi dorinta la fiecare pufulete si nu pot spune ca ma plang, s-a indeplinit cu mici exceptii. Acum cred ca ar fi cazul sa trec la nivelul urmator, sa mai adaug elemente la dorinta si sa nu o mai formulez mereu la fel, pentru ca in paranoia mea dorinta asta s-ar putea pierde undeva pe drum daca o mai tot pun.
Visez la o dupamiaza cu o camera plina de pufuleti din astia plutind jucaus prin aer. :)
p.s: multumesc pentru obiectiv :*
