daca ar fi sa surprinzi un moment din viata unui individ printr-o singura imagine, in unele cazuri vom avea de a face cu o explozie de forme si culori, alteori culorile se vor sterge, iar formele vor deveni simple patternuri.
Intotdeauna m-au fascinat lucrurile mici. Poate pentru ca sunt si eu micuta, poate pentru ca obiectele mici necesita o privire mai atenta si nu una fugitiva, sau poate pentru ca lucrurile mici sunt usor de transportat. Cert e ca imi plac o multime de lucruri mici. De la bilute la ghiozdane. Niciodata prajituri, insa. Prajiturile trebuie sa fie mari, sau in cel mai rau caz, potrivite. La fel si ciocolata. Uneori ma simt ca un pitic din Alba ca Zapada, care e inconjurat de lucruri micute, are o farfurioara cu mancare putina si maini mici cu care sa manance. Venind din domeniul foto si in general al imaginii, nu cred ca e o surpriza faptul ca imi place mult sa stau cu ochiul la obiectiv si sa ma chinui, injurand, sa focalizez o portiune mica dintr-un obiect mic. Cum niciodata nu am avut un obiectiv sau vreo lentila macro la aparatul digital (decat la cel analog, dar parca nici ala nu era un macro destul), am improvizat si am facut rost de o lupa in genul celor pe care o au bunicii sau copiii care ard insecte la soare. (n-am facut asta niciodata!) Asa ca macroul meu a fost mai mereu o lupa de 2,5 lei. La foto sau la video. Creste inima in mine cand dau de cadre cu detalii si cu focus ce se plimba de la un colt la altul.
Poza cu obiectivul macro al lui Costin, in timp ce el e la munca. :)
Acest pufulete, cum i-as putea spune, ne-a intrat in casa pe geam intr-o dupa-masa foarte chill dintr-un weekend extrem de lenes. Spun extrem de lenes fiindca tot ce am facut a fost sa stam in pat uitandu-ne la filme sau tv sau desenand/colorand si cu o foarte scurta plimbare pana la magazin dupa suc. Un cult al leneviei. :)
De cand eram mai mica imi placea sa prind pufuleti din astia si sa-i bag in san dupa ce imi puneam o dorinta. Totusi mai demult parca nu erau asa multi, sau nu eram eu destul de atenta si nu ii prindeam. De la o vreme imi pun aceeasi dorinta la fiecare pufulete si nu pot spune ca ma plang, s-a indeplinit cu mici exceptii. Acum cred ca ar fi cazul sa trec la nivelul urmator, sa mai adaug elemente la dorinta si sa nu o mai formulez mereu la fel, pentru ca in paranoia mea dorinta asta s-ar putea pierde undeva pe drum daca o mai tot pun.
Visez la o dupamiaza cu o camera plina de pufuleti din astia plutind jucaus prin aer. :)
p.s: multumesc pentru obiectiv :*
Dupa lungi sedinte de gandit, scris, desenat, structurat, filmat, montat, animat si finisat, am terminat in sfarsit primul scurt-metraj. E inceput timid, cu greseli care au depins sau nu de mine, cu lucruri din care am invatat, cu dresaj nefericit de pisica si cu mandrie ca in sfarsit am piesa cu drept de autor. A fost greu pe alocuri, dar am invatat multe lucruri si sunt pregatita pentru urmatorul filmulet. :)
Cand eram mic, cartierul meu si in general orasul meu erau teritoriul cainilor vagabonzi. fiecare bloc avea cativa catei care ofereau protectie in schimbul unor mangaieli si a hranei necesare. in rest, erau f putine animale. cele cateva pisici prezente erau mai fugarite de catei. la fel si pasarile.
De cativa ani insa, in urma unui program de castrare a cateilor vagabonzi, odata cu cresterea veniturilor oamenilor si a relaxarii atitudinii fata de mediu, ecosistemul urban a inceput sa se schimbe. Primele aparute au fost pisicile. La inceput fugeau de mama focului cand vedeau un om in apropiere, apoi au inceput sa devina mai relaxate, pentru ca acum sa fie chiar prietenoase: vin cand le chemi (unele), altele stau la mangaiat si f probabil mai toate raspund bine momentului in care sunt servite cu mancare.
In unele parcuri au aparut rate salbatice. Pare sa le mearga bine pentru ca tot revin an de an, din ce in ce mai multe.
De anul trecut ecosistemul a inceput sa creasca: in Herastrau au inceput sa apara veverite si sticleti, destul de apropiati de om. Daca anul trecut veveritele mancau alunele de padure sau nucile aruncate, anul asta au inceput sa vina f aproape si mananca din palma. Cu sticletii nu stiu care e treaba ca nu le-am dat de mancare pana acum, dar cert e ca sunt f curiosi cand vad ca dau de mancare la veverite.
Anul asta au intrat in peisaj f multe mierlele cu mersul lor amuzant, dand senzatia ca sunt grabite si ingrijorate; in apropiere de bucuresti am vazut bufnite, lilieci, iepuri si caprioare.
Daca ar fi sa aleg ceea ce as vrea sa mai apara in anii ce urmeaza sa vina ar fi asa: licurici, arici, pinguini (pentru diana in principal), ratoni si lame.
Niciodata nu mi-au placut scenariile si nu am reusit sa fac lucrurile dupa un plan bine pus la punct. In schimb pot sa ma plimb aiurea prin diferite locuri si sa improvizez, pot sa ma folosesc de obiectele din jur si sa adun animale dragi la un loc. La un singur material video m-am mai bucurat asa dupa ce l-am terminat. Desi putea fi mult imbunatatit, m-am simtit foarte foarte bine lucrand la el, parte fiindca o faceam cu drag, parte fiindca imi imaginam zambetul frumos care a fost feedbackul, parte fiindca in sfarsit lucram la ceva si aveam o initiativa pe langa materialele de la facultate care m-au sictirit.
Mi-am dat seama ca nu`s pierduta, ca pot face lucruri frumoase, doar sa scap de unele angoase si sa am timp, mult timp. Dupa ce am lucrat la video-ul asta mi-am confirmat inca o data ce am invatat dupa ce m-am uitat la “Into the wild”: Happiness is real only when shared. Cu alte cuvinte, daca nu as fi fericita, as da reject la mai multe lucruri si nu as mai face mare lucru. :)
p.s.: watch in high quality!