azi am avut un drum pana la galati si inapoi. ceea ce am inteles din drumul asta ar fi:
- o iesire din cotidian e binevenita chiar daca e usor obositor sa pleci de la 7:30 si sa revii la 22:00 si timp pentru tine mai deloc.
- cu cat te debartezi de bucuresti, timpul incepe sa curga diferit, oamenii sunt diferiti, functioneaza dupa alte mecanisme si dupa alte valori, la limita as zice ca sunt alta specie fata de cei de aici; ceea ce mi-a placut la ei fata de colegii de orasi ar fi ca sunt mai deschisi si mai omenosi. probabil ca fiind mult mai putine elemente care sa le genereze stress, automat sunt mai in apele lor :)
- in benzinariile litro, cateii sunt alesi in conformitate cu brandul; poate un pic mai grei totusi, dar nu cu mult mai grei. in plus, ca si personalul din benzinarie, sunt f prietenosi si deschisi.ceea ce mi-am propus sa fac pe viitor:
- sa ies si sa petrec ceva mai mult timp in orase mai putin turistice intr-o incercare de a intelege un pic mai bine oamenii.
- se vizitez si alte benzinarii litro pentru a vedea daca se mentine ipoteza mea cu catzeii alesi cf. cu guideline-urile brandului litro.
- sa incerc sa fiu mai deschis cu oamenii.
Uneori imi place sa cred ca tot raul poate trece daca stai, ca unii pensionari (si nu numai), pe bancuta la soare, ii zambesti si te uiti la oamenii care trec. Uneori imi place sa cred asta. Iar uneori chiar trece.
Poate asa voi ajunge si eu la batranete, cu o culoare nebuna in cap dar cu un zambet mai binevoitor, petrecandu-mi diminetile pe banca si bucurandu-ma de soare, bolborosind ceva despre tinerii din ziua de azi, si cu Costin langa, care m-ar certa sa las in pace tinerii, ca si noi am fost la momentul nostru ca si ei. :)
take the red pill or the blue pill, alege de partea cui esti, alege la o rascruce pe care din drumuri sa o iei, alege ceea ce e consideri bine si ceea ce e rau.
in viata ai optiuni care iti modifica viata de dupa radical; totusi daca intr-o zi nu vei mai dori sa alegi si o vei lua fie pe un alt drum decat cele 2 intre care ar trebui sa alegi, fie pe toate drumurile simultan pentru ca la sfarsit sa ajungi in acelasi punct, dar mult mai bogat in experiente, nu ar fi mai complet drumul parcurs?
In Cluj exista in plin centru o cofetarie-cafenea cu doua nume. Cofetaria Tineretului si cafeneaua Arizona. Desi pare un local total banal si absolut comunist, povestile din spatele acelui loc sunt foarte interesante. Aflata chiar langa o cafenea foarte fancy, care e impartita la randul ei in cafenea si magazin de haine, cafeneaua Arizona ii lasa rece pe majoritatea trecatorilor. E de-ajuns sa arunci o privire inspre vitrina cu un trandafir japonez si sa-ti dai seama ca nu e un loc potrivit pentru a bea o cafea si a te relaxa 2-3 ore. Cofetaria are un aspect foarte “obosit”, de parca acolo timpul a stat in loc. Primul lucru care iti trece prin cap este ca trebuie sa fie o “bomba” de local, cu prajituri si cafele proaste, cu muzica de 2 lei si persoane ami mult sau mai putin normale. Ei bine, se pare ca ceea ce reprezinta Arizona nu este asta. Sau este mult mai mult. Cum intri in local, dai de cofetarie, insa nu toata lumea care vine pentru prima data vede scarile pe care se poate urca in cafenea. Intr-adevar, mesele si scaunele sunt destul de uzate si totul arata de parca comunismul nu ar fi cazut de prea mult timp. Ceea ce putini stiu insa este ca aceasta cofetarie-cafenea, cu numele de Tineretului, este defapt un fost loc de intalnire a intelectualilor din anii 60-70. Aici veneau scriitori, profesori, studenti. Se faceau schimburi de carti, de casete, se discuta despre literatura, ba chiar s-au si pus bazele revistei culturale Echinox. Se pare ca unul din scriitorii care erau “de-ai casei” in cafenea ar fi spus la un moment dat ca e atata agitatie si forfota de parca ar fi in Arizona. Si asa i-a ramas numele de-atunci, fiind recunoscut si lipit cu autocolant pe vitrina. Printre scriitori si alti oameni “de vaza” care frecventau cafeneaua, mai erau si diverse personaje vestite ca sportivi cazuti in dizgratie, fosti oameni bogati ajunsi boschetari, femei la care ravneau barbatii si alte personaje obscure. :)
Desi mi se pare totul o poveste dintr-o cafenea de pe Montmartre, se pare ca asta e istoria cofetariei-cafenea. Trebuie sa recunosc ca nu am intrat niciodata in ea, dar trecand mai mereu pe langa ea, m-am gandit de multe ori la ea si la cum ar putea fi inauntru. M-am gandit de multe ori si la asocierea cu Arizona Dream, film pe care l-am gasit la fel de obscur si oniric ca si atmosfera din Arizona. Si de multe ori am vrut si eu (si alte persoane pe care le stiu, inclusiv Anca, prietena si colega de apartament) sa mergem in miez de noapte si sa lipim un “dream” sub Arizona. Pana intr-o zi cand cineva a facut-o, si am fost la momentul potrivit cu aparatul foto pe-acolo, si am facut o poza. Ziua urmatoare nu a mai fost nici un “dream.”
Am de mai demult o inclinatie spre a fotografia obiecte. Nu stiu de ce, dar mi se pare ca fotografiile in care se afla un obiect pot sa transmita multe stari. Nu stiu daca fotografiile mele au reusit sa transmita vreuna, dar alaturi de nuduri, imi e cea mai draga categorie de fotografie, daca se poate considera o categorie. Strangand incet, incet mai multe poze sub numele de “simple things” si punandu-le intr-un folder sub forma de serie, am ajuns la dorinta de a reincepe seria, dar de data asta strict pe film, si anume pe film lat. Nu stiu exact de ce, dar ideea de fotografii patrate, si putine la numar pe un film (12 bucati) ma atrage foarte tare.
Mai demult am ajuns la concluzia ca oamenii complicati se bucura mai mult de lucrurile simple. Lucrurile simple insemnand fie suflarea unei papadii, fie stat pe banca si privit trecatori, fie multe alte lucruri de genul asta. Multi oameni traiesc mereu doar cu gandul de a acumula cat mai mult pe plan material sau traiesc cu gandul ca vor gasi fericirea doar daca vor munci pentru a o casa, o masina, vor face un copil si apoi il vor privi crescand. Pentru mine astia sunt oamenii simplii, care totusi nu mai stiu sa se bucure de lucrurile simple si care nu stiu sa recunoasca fericirea de langa ei. In virtutea acestui lucru am inceput seria lucrurilor simple pentru oameni complicati.
Lalelele de ziua mea. Triste si ofilite ca a plecat cel care le-a daruit. :)
de ceva vreme incoace ma tot intersectez din ce in ce mai des cu catzei in ipostaze diverse:
- pe scara blocului, in unele dimineti cu unu amabil si zambaretz. el da din coada si ma saluta respectos, eu il mangai pe ceafa, eu plec spre munca, el ramane la cald pe scara, amandoi fericiti de scurta interactiune care ne-a facut sa pornim ziua bine.
- in statia de tramvai cu unul timid care la indemnul meu a urcat, reusind pret de 2 statii sa polarizeze discutiile oamenilor din tramvai care faceau speculatii referitoare la motivul calatoriei lui si la posibila destinatie (m-a deranjat scenariul cum ca pleaca intr-un cartier mai bine, unde sa manance mai bine, dar am trecut peste stiind ca nu e asta realitatea)
- intr-un link care a facut probabil sa paleasca de invidie pe cateii din bucuresti care se limiteaza la mult mai putina atentie din partea cercetatorilor (desi ca abilitati stau mai bine ca ei, pentru ca sunt catei romani si desi sunt f smart, nu sunt bagati in seama de restul lumii)
- la 2 concerte consecutive. daca la primul am zic ca e poate normal fiind vorba de jazz intr-un local micut cu public cald de la care a primit multe mangaieri si alinturi la al2lea era vorba de sala polivalenta si muzica ceva mai saltareatza. paranoic fiind un pic, mi s-a parut ca seamana cu cutzu de la concertul precedent si m-am dus dupa el
in topul concertelor la care am fost in ultimii ani cred ca cel de sambata (wildflowers – iordache, tom smith si matt smith) din art jazz cafe ar fi pe locul 1 pentru atmosfera si creativitate.
“diminea?a mi se las? în vene. fac inventarul. e cam cea??, ?erpii te caut? ?i e chiar frig. anotimpul mi se aga?? de mu?chi, pleoapele sunt lipite ?i ochii alearg? bezmetici pe sub pielea asta de iarn?. tu înc? dormi.” (Dan Iancu)
