Acum doi ani cam pe vremea asta am primit un pachet cu o ciocolata milka, seminte albe de dovleac si biletul din poza de mai jos. Eram in Timisoara, la studentfest, era perioada cand ma simteam totally out of place. Incercam sa-mi revin dintr-o perioada destul de urata si ma bucuram de soarele care ma facea sa ma simt ca la mare. Au fost niste zile bizare, cand nu aveam chef de oameni si de arta si nu intelegeam ce fac eu acolo. Probabil cea mai mare placere din zilele alea au fost plimbarile de una singura noaptea prin Timisoara si mirosul puternic de tei si alti copaci pe care nu i-am identificat. Eram dupa doi ani consecutivi in care in luna mai se intampla ceva fucked up si creasem deja o superstitie cu luna respectiva. In anul ala, din fericire, nu s-a mai intamplat nimic dubios in mai, ci dimpotriva, lucrurile au inceput sa se aseze intr-un mod ciudat, sau poate m-am saturat eu si am inceput sa privesc totul in alta lumina.
Pachetul ala era invaluit intr-un mare mister. Sau mai bine zis expeditorul. :) Am creat tot felul de scenarii despre el, aveam bucati mari de entuziasm pe care apoi le domoleam singura spunandu-mi ca e mai bine sa nu ma mai gandesc atata la subiect. Privind retrospectiv, ziua aia imi e foarte vie in minte si imi e foarte draga. A fost un punct de plecare, foarte timid si precaut din partea mea, spre ceea ce e azi. Pot spune ca in ziua aia, ciocolata, semintele si zefirul m-au facut foarte fericita. :)
In ultimul timp, cand merg pe strada ma plictisesc teribil. O fi de la faptul ca nimic prea nou nu se intampla sau pentru ca m-am saturat de realitatea asta fada. Asa ca am incercat sa modific putin realitatea in functie de muzica pe care o ascult si de mood-ul in care sunt. Daca prima data am inceput cu atasarea imaginara a dintilor de vampiri la oamenii din autobus, am continuat mai apoi cu oameni care se blocheaza pe o miscare anume in functie de ritm, cam ca o serie de 2 poze la care tot dai next si back pentru ca miscarea sa se repete. Mi-am mai imaginat masini care merg linistite pe strada si alte masini din spatele lor care se desprind usor de asfalt, se inalta prin aer, trec peste masina care era in fata lor si apoi le depasesc coborand la fel de incet in fata lor. Oamenii sareau in slow motion ca pe o trambulina, mai intai mai jos si apoi tot mai in sus pana prindeau de picioare pasari si cu ajutorul lor urcau spre nori. Am vazut si un avion de la wizz air care avea pe o aripa un om care se credea avion si statea si el cu bratele desfacute si intinse, doar ca nu pe burta, ci in picioare. Pornind de la filmuletul asta, mi-ar placea sa fie un anumit numar de features pe care sa le aiba oamenii, lucruri de genul asta si altele. Cred ca lumea ar fi mult mai frumoasa, oamenii mult mai zambitori si mai nice, mai linistiti si impacati.
In Cluj exista in plin centru o cofetarie-cafenea cu doua nume. Cofetaria Tineretului si cafeneaua Arizona. Desi pare un local total banal si absolut comunist, povestile din spatele acelui loc sunt foarte interesante. Aflata chiar langa o cafenea foarte fancy, care e impartita la randul ei in cafenea si magazin de haine, cafeneaua Arizona ii lasa rece pe majoritatea trecatorilor. E de-ajuns sa arunci o privire inspre vitrina cu un trandafir japonez si sa-ti dai seama ca nu e un loc potrivit pentru a bea o cafea si a te relaxa 2-3 ore. Cofetaria are un aspect foarte “obosit”, de parca acolo timpul a stat in loc. Primul lucru care iti trece prin cap este ca trebuie sa fie o “bomba” de local, cu prajituri si cafele proaste, cu muzica de 2 lei si persoane ami mult sau mai putin normale. Ei bine, se pare ca ceea ce reprezinta Arizona nu este asta. Sau este mult mai mult. Cum intri in local, dai de cofetarie, insa nu toata lumea care vine pentru prima data vede scarile pe care se poate urca in cafenea. Intr-adevar, mesele si scaunele sunt destul de uzate si totul arata de parca comunismul nu ar fi cazut de prea mult timp. Ceea ce putini stiu insa este ca aceasta cofetarie-cafenea, cu numele de Tineretului, este defapt un fost loc de intalnire a intelectualilor din anii 60-70. Aici veneau scriitori, profesori, studenti. Se faceau schimburi de carti, de casete, se discuta despre literatura, ba chiar s-au si pus bazele revistei culturale Echinox. Se pare ca unul din scriitorii care erau “de-ai casei” in cafenea ar fi spus la un moment dat ca e atata agitatie si forfota de parca ar fi in Arizona. Si asa i-a ramas numele de-atunci, fiind recunoscut si lipit cu autocolant pe vitrina. Printre scriitori si alti oameni “de vaza” care frecventau cafeneaua, mai erau si diverse personaje vestite ca sportivi cazuti in dizgratie, fosti oameni bogati ajunsi boschetari, femei la care ravneau barbatii si alte personaje obscure. :)
Desi mi se pare totul o poveste dintr-o cafenea de pe Montmartre, se pare ca asta e istoria cofetariei-cafenea. Trebuie sa recunosc ca nu am intrat niciodata in ea, dar trecand mai mereu pe langa ea, m-am gandit de multe ori la ea si la cum ar putea fi inauntru. M-am gandit de multe ori si la asocierea cu Arizona Dream, film pe care l-am gasit la fel de obscur si oniric ca si atmosfera din Arizona. Si de multe ori am vrut si eu (si alte persoane pe care le stiu, inclusiv Anca, prietena si colega de apartament) sa mergem in miez de noapte si sa lipim un “dream” sub Arizona. Pana intr-o zi cand cineva a facut-o, si am fost la momentul potrivit cu aparatul foto pe-acolo, si am facut o poza. Ziua urmatoare nu a mai fost nici un “dream.”
“diminea?a mi se las? în vene. fac inventarul. e cam cea??, ?erpii te caut? ?i e chiar frig. anotimpul mi se aga?? de mu?chi, pleoapele sunt lipite ?i ochii alearg? bezmetici pe sub pielea asta de iarn?. tu înc? dormi.” (Dan Iancu)
testat si probabil ca voi experimenta des in perioada urmatoare pentru momentele in care nu place deloc situatia in care sunt si as vrea sa reset: inchid ochii cateva secunde, simt linistea, gandesc la ceva nice si f aproape de inima, redeschid okii si clipesc. sentimentul e al naibii de placut :)
trasezi curba dupa curba de interes pe corpul meu;
” “What is REAL?” asked the Rabbit one day, when they were lying side by side near the nursery fender, before Nana came to tidy the room. “Does it mean having things that buzz inside you and a stick-out handle?”
“Real isn’t how you are made,” said the Skin Horse. “It’s a thing that happens to you. When a child loves you for a long, long time, not just to play with, but REALLY loves you, then you become Real.”
“Does it hurt?” asked the Rabbit.
“Sometimes,” said the Skin Horse, for he was always truthful. “When you are Real you don’t mind being hurt.”
“Does it happen all at once, like being wound up,” he asked, “or bit by bit?”
“It doesn’t happen all at once,” said the Skin Horse. “You become. It takes a long time. That’s why it doesn’t happen often to people who break easily, or have sharp edges, or who have to be carefully kept. Generally, by the time you are Real, most of your hair has been loved off, and your eyes drop out and you get loose in the joints and very shabby. But these things don’t matter at all, because once you are Real you can’t be ugly, except to people who don’t understand.” ”
intr-una din vietile pe care as vrea sa le am, am avea un bar-restaurant mai atipic. lumea va veni ca in orice bar, va zambi, va comanda ceea ce vrea sa comande de mancare si de baut, iar apoi va alege din meniul de pet-uri o categorie de animal, o functie a acestuia si o activitate pe care acesta sa o faca.
in cazul in care nu am fost prea clar, vin cu cateva exemple:
- o batranica ce va solicita o pisica care sa stea in poalele ei in vreme ce o mangaie. ca topping, pisica va da din coada si va toarce sau nu va lasa par pe fusta.
- un tanar va alege un catzel latrator si cu chef de joaca aducator de frisbee sau minge.
- un barbat se va relaxa uitandu-se la un soricel care se roteste continuu intr-o traiectorie circulara clockwise, iar prietena lui la o soricioarca ce se roteste in sens opus.
- o pereche mai bizara va alege un ornitoring care sa imite o ratza.
- un tip mai porn va urmari 2 iepuri infierbantati
bineinteles, nu va exista o infinitate de animale. vom incepe cu ceva mic si probabil traditionalist cat sa nu se uite lumea ciudat, iar pe masura ce business-ul va lua amploare, vom extinde cu tot felul de animale cu abilitati ciudate. pentru ca nu vreau sa chinui niciun animal, fiecare vietate va avea un program de lucru egal cu numarul sau de picioare (exceptie miriapodul ;) ). in plus animalele vor avea un mare spatiu de recreere, vor avea zone de socializare ine cadrul aceleiasi specii sau schimburi culturale interspecii. dupa 20% din perioada de viata, vor mai presta doar animalele insistente. daca un animal va traversa o perioada mai dificila, daca il vom vedea trist, il scoatem din campul muncii si avem grija de el pana ce depaseste momentul mai dificil.
ceea ce imi e neclar deocamdata ar fi pozitia noastra in momentul in care un animal se va indragosti de un client. oare cum va fi sa ii explici ariciului ca domnul de la masa din spate nu doreste sa il ia acasa ci doar sa se uite la el pentru 2 ore pe zi :)
